sâmbătă, 19 august 2017

Nemurirea

În fața iubirii se adeveresc și se separă oamenii de luceferi... când sunt vizitați de  iubire, oamenii o primesc ca pe ceva normal și de multe ori se comportă neglijent, fără a înțelege deplin minunea care li se întâmplă. În schimb luceferii sunt capabili să renunțe chiar la nemurirea lor pentru a putea iubi, preț  și de o clipă.
***
Când ne așteptăm mai puțin, se poate să  întâlnim vreun luceafăr  ca să îl iubim și  să învățăm nemurirea lui.





Cu recunoștință și admirație către George  Enescu  

vineri, 18 august 2017

Gândul de week-end-210

Când  în mod repetat te afli în situații în care nu ești valorizat cum meriți, e posibil să nu știi să te ierți și nici să te iubești. 

sâmbătă, 12 august 2017

AVE!

Farmecul vieții e alcătuit  dintr-un amestec de clar și iluzoriu, de ondulări între sus și jos, între agonie și extaz, între înțelepciune și decizii tâmpe ... Exstă taine și răspunsuri, există mistere și revelații, există ordine și haos, există rost. 

***
Grădinărind,  am avut răgazul  să observ  că fiecare sămânță are în ea un parcurs pe care divinitatea l-a  așezat în esența ei și după care, sămânța devine ceea ce e menit să fie. Adeseori m-am surprins întorcându-mă spre esența umană, pentru a desluși germenii rostului... am fost adeseori confuză, deoarece în cazul plantelor există o multitudine de tipuri de semințe care devin tot atâtea plante, clar departajate de aspect. În privința oamenilor dificultatea mi-a apărut în faptul că în mod evident sunt două tipuri distincte: bărbat și femeie și această aparentă simplitate aduce multe confuzii. În mod firesc, potrivit vieții pe planetă, orice sămânță naște o anume plantă, însă în cazul oamenilor orice embrion poate deveni aproape orice dorește ... Omul pare să fie singurul care are puterea de a interveni în planul divin pus în esența sa și a-l modifica după placul sau după inconștientul său. Cele două semințe distincte, masculinul și femininul devin astfel multiple variante de combinații rezultate din ceea ce aparent pare lipsit de importanță: CUVÂNTUL. Prin ceea ce gândește, simte și spune, omul modifică în mod repetat ADN-ul său și al celor din jur, ajungndu-se ca de la o perioadă la alta, asemeni unui copil ce schimbă cu piesele de lego periodic construcția sa, omul să modifice rostul său, manifestarea sa în viață. La un moment dat, masculinul și femininul sunt atât de diferite, de amestecate și de răsucite încât ajungi să te întrebi care este sămânța primordială în cazul fiecăruia. Se spune că pentru creștini, există cele două repere esențiale: Mântuitorul și Maica. În cazul femininului acesta se recunoaște și  își atinge rostul asimilând caracteristicile Maicii: blândețe, puritate, bunătate, răbdare, înțelegere, acceptare, vindecare, inspirație divină, recunoaștere a planului divin, sacrificiul slăbiciunilor pământene în favoarea întăririi prin daruri spirituale, hotărâre, recunoașterea momentului prielnic și indicarea lui (vezi nunta din Canaa când Maica a determinat înfăptuirea primei minuni a Mântuitorului, care credea că încă nu venise vremea sa). 

***
 În aceste zile, femininul  se apropie de esența Maicii,  dorește să privească blând dar cu hotărâre la creație, să iubească mai presus de puteri, să accepte, să vindece. 














vineri, 11 august 2017

Gândul de week-end-209

Oamenilor care te iubesc nu e nevoie să le demonstrezi sau să le explici adevărul tău.


luni, 7 august 2017

Valsul lunii

În acea seară am descoperit că mie nu știam să-mi vorbesc. Vocea din minte mă dusese mai mereu în stări emoționale extreme, în scenarii închipuite care se dovedeau departe de realitate, în dialoguri interioare ce mă epuizau.  Prin urmare am decis să-mi vorbesc direct, cu voce tare. Cum tocmai revenisem dintr-o plimbare prelungită, picioarele nu voiau să se așeze cuminți, așa că am început să merg și să îmi vorbesc în liniștea casei. Cu această ocazie am reușit să mă observ, să mă ascult și să ma detașez de scenarii preexistente. Prin urmare mergeam prin cele două încăperi, îmi vorbeam și, ca să fie totul firesc, de la un anumit punct încolo am început  să îmi și răspund. Așa că timp de mai bine de o oră mi-am ținut companie în cel mai neașteptat și uimitor mod, timp în care am descoperit că dau sfaturi de bun simț și pot evalua orice situație rezonabil și cu umor, am descoperit cât de amuzantă sunt și că undeva în mine este mereu trează o voce pusă pe șotii. Tot continuând în stilul acesta, mi-am dat seama că îmi sunt simpatică și că nu pot să nu mă plac și până la sfârșit am reușit performanța să ne împrietenim eu și cu mine. Pare bizar dar este esențial să te poți pune de acord într-o relație cu tine, înainte de a fi în acord în orice altă relație. Apoi, după această constatare, am admis că este dificil să îți recunoști și să îți accepți sentimentele și că cel mai dureros este să păstrezi amintiri --rană. Noi oamenii avem acest obicei, adeseori neconștientizat, de a aduna amintiri care dor și care ies la lumină când te aștepți mai puțin, deschizând larg alte plăgi. Una din mine, nu mai știu dacă eu cea înțeleaptă sau eu cea prea terestră, zisese cu câteva zile în urmă că nu mai vrea să trăiască fără iubire. Afirmația strigată atât de răspicat pusese la mare încercare emoțională, mentală, spirituală, fizică, tot angrenajul care mă alcătuiește și care, bulversat, a răspuns haotic  zeci de ore bune. Apoi, în toiul unei discuții prietenești de suflet, cealaltă voce a mea :) a zis: ” Dacă nu îți place viața asta, fă tu una care să îți placă!” și atunci, brusc totul s-a schimbat dinăuntru înspre afară.  Ca să revenim la dialogul plimbat pin casa goală, în care mă însoțeam prin dezvăluiri personale, am căzut de acord că cel mai dificil este să iubești și să admiți această iubire atunci când lucrurile nu stau cum îți doreai. Prima ispită este să renegi iubirea, să crezi că nu ai fost iubit și că nu mai iubești și atunci orice a fost trăit frumos devine înnegrit de imaginea tristeții, a durerii, a furiei, a nedreptății vieții până când orice amintire legată de ea devine dificil de suportat. Atunci am admis că iubirea este eternă și că doare dacă o renegăm, prin urmare am acceptat că iubirea a fost mereu autentică, reală și certă, că ar fi impotriva firii să o resping și că în lipsa ei viața cu adevărat e greu de trăit. Mi-am trecut în revistă amintirile și le-am zâmbit cu drag, am revăzut chipurile în care iubirea m-a trăit și am fost recunoscătoare pentru absolut orice clipă, sentiment, situație. Mi-am pus amintirile în ordine și le-am așezat într-o ramă argintie senină pe suportul inimii ca să mă însoțească  cu bucurie. 

***
Fiecare dintre noi face atât cât vrea din ceea ce  îi e permis în orice situație.


sâmbătă, 5 august 2017

On repart à zéro

Am plecat pe drumul recunoașterii.. îl uitasem de ceva vreme și mă pulverizasem în multiple direcții. Am plecat să mă regăsesc pe toate cărările pe unde am călătorit, să îmi reiau bucățile de suflet înapoi și să le redau pe cele luate de la alții. Am plecat încet,  pe jos, pe un Camino personal pe care nu contează nici timpul, nici scorul, nici competiția, nici măcar utilitatea sau rostul, ci doar faptul că suntem împreună și că încă pășesc pe el. 

***

Acum ceva timp m-am oprit la răspântie și preț de câteva zile bune am tot privit-o până când am reușit să o văd. Am văzut și ramificația drumurilor din față și am ales acest Camino inedit... voi parcurge cei 800 km ai săi plimbând o rază de lumină prin fiecare parte din viața-mi, cu răbdare și blândețe, cu migală. Știu că mă aștept  deja la celălalt capăt al drumului și asta îmi dă forța și hotărârea necesare. 









***
Am pornit pe drumul recunoașterii cu o cobiliță nouă pe umeri și un bucium de sidef la cingătoare. Am să revin într-un cândva comun liberă și mult mai ușoară. 


vineri, 4 august 2017

Gândul de week-end- 208

Nu mai vreau să mă ispitești să nu te iubesc.

luni, 31 iulie 2017

Gândul săptămânii

Traiul în grup pe o perioadă anume îți arată nivelul la care ai ajuns să te cunoști, să te accepți, să te iubești. 


marți, 25 iulie 2017

Rime-Șiraguri

Hai, împodobește-te
Pune-ți șiragul rubiniu
În jurul gâtului
Pune-ți șiragul  luminos
În jurul inimii
Așază.ți șiragul roșcat
În jurul taliei!

Mi-am luat așadar
Șnurul de mătase subțire
și cu migală, cu sârg
bob cu bob
am înșirat încet
fiecare mărgică străpunsă
până în miez.

La sfârșit m-am împodobit cu toate șiragurile de inimi săgetate așezate în  cununi de raze.


miercuri, 19 iulie 2017

Gândul de vacanță

Forța unui bărbat este înțelepciunea sa- frumusețea unei femei este bunătatea inimii sale.






duminică, 16 iulie 2017

O altfel de privire 175- ca oglinda apei

Adeseori privirile îmi alunecă pe luciul vreunei ape și o mângâi pe suprafața ei cât o pot imagina. Sunt  ape învolburate, rapide sau tulburi, alteori privesc ape calme, limpezi și lucioase. Am observat că în apele agitate cu greu se oglindește ceva, doar soarele când strălucește puternic reușește să creeze tabloul miliardelor de solzi lucioși ce îmbracă undele. Apele calme și  limpezi însă,  oglindesc până la detaliu ceea ce se uită la ele, ceea ce este în apropierea lor. În oglinda lor se vede totul exact cum este și  tot privind lumea nou creată nu mai știi care e originalul, care e oglindirea. 

***
Poate că așa se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Atunci când un suflet este agitat, tulbure, doar lumina arzătoare a divinului poate crea sclipiri în el, dar dacă un suflet a ajuns să fie liniștit, limpede în preajma lui rămâi doar tu și te vezi pe tine așa cum ești. Dacă și tu ești limpede ar fi ca și cum cerul albastru senin și apa albastră limpede, calmă și liniștită s-ar întâlni. Ar fi ca și când cerul și apa s-ar reflecta reciproc, sau ca și cum ar fi una și unul  de la un capăt la altul.




sâmbătă, 15 iulie 2017

O altfel de privire-174-Privirea altfel

Făceam acel exercițiu de teatru când ni s-a spus că unii dintre noi puteau să se oprească și să privească de pe margine  la celelalte grupuri. Instructorul ne-a zis că putem să ne uităm în ansamblu, să mergem la fiecare grup să îl vedem de aproape și dacă dorim, putem să revenim printre ei și  să ne reluăm exercițiul. 
***
Stăteam pe un scaun în exteriorul locului unde lucrau și cuprindeam cu privirea toare grupurile. În momentul în care muzica a început ritmul bizar, când i-am văzut cum se  mișcau am avut un sentiment straniu... îi priveam lung, vedeam acele gesturi mecanice, ritmate, continuu repetate, fiecare grup cu mișcările sale ce nu aveau nici o legătură cu nimic: nici cu celelalte grupuri, nici cu muzica ce rupea ritmul periodic și nu părea să intre în nici o armonie adevărată. Priveam acel tablou  nefiresc, haotic chiar, în care totul era disonant și m-a cuprins un sentiment de mare tristețe pentru acele grupuri și pentru acei oameni. Le vedeam mișcările mecanice, le intuiam stările, le urmăream modul cum încercau cu greu să intre într-un ritm pe când muzica îl schimba pe al său... Îi priveam  și mă gândeam la cum sunt ei înăuntrul acelui spațiu, cum depun eforturi să continue, cum se străduiesc să nu devieze de la mecanicizare...oare de câte gesturi din acelea repetate mecanic  e nevoie până când în mintea unuia să se producă scânteia și să aibă  șansa de a ieși de acolo, să privească din exterior la ceilalți? 

Am avut apoi sentimentul recunoștinței că mi s-a dat posibilitatea să aleg dacă doresc să revin, să reîncep împreună cu partenera de lucru exercițiul ritmat: în acel moment am știut sigur că acolo nu mă mai întorc și am zâmbit. 
***
Stăteam și priveam acel tablou uman mecanicizat, lipsit de vreo emoție, de vreo armonizare și îmi simțeam sufletul trist pentru ei, cei care erau încă acolo. Mă durea starea lor și aș fi vrut să le spun, să îi fac să vadă și ei ce vedeam eu, să le arăt altceva decât vedeau în mod obișnuit dar am înțeles că le-aș fi făcut rău atâta timp cât nu era vremea pentru ei. Am mai stat o vreme acolo, am privit cu inima încărcată la ce făceau, m-am văzut și pe mine când eram ca ei, am mulțumit posibilității de a putea vedea din afară și de a putea alege,  am mulțumit în gând regizorului și am  pornit apoi brazda pentru o recoltă nouă.


vineri, 14 iulie 2017

Gândul de week-end-207

Cel menit să rămână cu  tine  este acel om care spune: ”îți mulțumesc că ești, cum ești” și nu acela care se miră ”ești minunat, dar de ce ai apărut abia acum ?” 

miercuri, 12 iulie 2017

O altfel de privire-173-Paradoxul lumesc

Există acest paradox pe lume: în femeie se află o anume durere cauzată de către bărbat și care se poate vindeca numai în preajma lui. După cum există  dureri specifice unei părți a corpului, există și dureri feminine ce au fost generate de către bărbați: în nici o altă interacțiune ele nu ar fi putut apărea și de nici o alta nu pot fi activate sau vindecate. Ele sunt însă foarte ascunse, ținute undeva uitate de timp și loc, încât nici femeile însele nu mai știu când le-au primit și nici pe unde le sunt. Uneori ele se fac simțite prin inimă, prin suflet ori prin pântece și cel mai adesea pot fi încadrate în diagnostice obișnuite, tratabile cu rețete clasice, apoi dispar la fel cum au apărut, rămânând să se manifeste iar oricând... acestei dureri îi este caracteristic inexplicabilul, imprevizibilul dar mai ales femeiescul, acel ceva ce are aparență de neînțeles și fără rost de a se insista asupra sa. 

Această durere femeiască este transmisibilă din mamă în fiică și se manifestă însoțită de un afect puternic, eliberat cel mai des prin plâns organic. În afară de orice altă afecțiune dobândită personal ori moștenită există această rană deschisă într-o lume în care femeia a suferit repetat în prezența bărbaților. Nu cred că  vreo femeie  nu poartă cu sine această suferință.
***
În lume este un paradox: de secole femeile sunt rănite în ce au mai intim de către bărbați și de secole se duc spre ei pentru a se vindeca... de secole femeile speră ca bărbații să își revină, să devină înțelepți și curajoși, să își asume deciziile, să fie onești și integri, să redevină la cinstea dintâi. Abia atunci, în întâlnirea lor asumată și onestă, în iubirea aceea de nivel superior, femeia știe că poate vindeca pentru totdeauna această durere a întregii omeniri. 

O altfel de privire-172-A primi

Cred că viața noastră s-ar îmbunătăți vizibil printr-un singur gest și anume acela de a învăța să primim. Faptul că  în majoritatea cazurilor ceea ce primim este însoțit fie de sentimentul de jenă, ori de stânjeneală, fie  de gândul imediat de a da ceva în schimb ori de a cântări ceea ce am primit după anume măsuri care ne sunt specifice (prea mult sau prea puțin pentru mine) face ca viața însăși să fie inechitabilă. La o privire mai atentă vedem  că tot ceea ce există, începând de la faptul că ne-am născut până la ceea ce simțim, trăim, inventăm, gândim, înfăptuim, imaginăm totul este un dar pe care știm mai mult sau mai puțin cum să îl primim. Buddha spunea că acel cadou pe care nu îl primești revine celui care ți l-a oferit... și cel mai ades asta facem cu ceea ce trăim: prin felul nostru de a primi ceea ce vine spre noi, cel mai des îl returnăm direcției de unde a venit sau îl păstrăm într-un fel vinovat, căutând să echilibrăm după o balanță interioară, subectivă, măsurile.
***
Poate că nimic nu este atât de serios sau de valoros pe cât vrem noi să credem sau, dimpotrivă, poate că totul este extrem de valoros.. oricum, ar fi, felul cum primim  face diferența: seninul și bucuria primirii determină seninul și bucuria fiecărei clipe. În fond fiecare clipă este un dar și cum este ea umplută este tot un dar care are un sens anume în șiragul clipelor.

***
Alesesem acel atelier și acum eram în una din cele cinci după-amieze de lucru când l-am auzit spunând: ” ajungem la distribuirea rolurilor...este momentul cel mai dureros căci toată lumea vrea să fie Juliette Binoche și culmea, cea care joacă Juliette Binoche, probabil nu vrea să joace acest rol.” L-am privit deodată mirată și am înțeles că majoritatea dintre noi trăiesc revolta ancestrală a neasumării rolului în care a fost distribuit, respingerea lui și prin urmare ratarea și neîmplinirea resimțite visceral atât de des. De aceea spun că a învăța să primești cu eleganță  ceea ce vine spre tine poate reprezenta o schimbare majoră  în ceea ce trăim în prezent... putem începe să acceptăm cadoul numit viață, trup, suflet, experiențe, trăiri, emoții, sentimente creatoare, anturaj, mediu ambiant și în felul acesta să recreăm armonia inițială a tot ceea ce există deja creat perfect.




De la un anumit punct încolo știi că totul este și a fost de la început  perfect și că ceea ce primești e ceea ce meriți  sau ai nevoie  în acel moment. Acceptă cu recunoștință, zâmbește și mergi mai departe. Nici nu e nevoie să știi ce,  cum, când, cui și în ce formă  e rândul tău să oferi. În fond și acesta va fi tot un gest de acceptare, de primire,  din partea ta.