Sunt acele clipe, neprevestite de nimic anterior, poate doar de un gol de atenție, prinși fiind într-un iureș orbitor ...sunt acele clipe când de undeva de nicăieri aflăm că cineva drag a plecat de la noi ... se ridică atunci dintr-un adânc de suflet un val uriaș de lacrimi care ne umflă pieptul până când, găsind o breșă se face pârâiaș cuminte pe obraji.
Pe când în fața ochilor din inimă se perindă toate scenele petrecute cu acea ființă, undeva, ca un spin mititel la început ce încolțește apoi prin vreme, apare gândul că nu am arătat față de cel dus de-acum, toată afecțiunea pe care ar fi meritat-o, pe care simțim că ar fi stat în putința noastră să o oferim, dar, din cine știe ce rațiuni puerile, ori false, am ținut-o în noi. Și acum, acea afecțiune ca și cum ar fi așteptat îndelung momentul eliberării sale, se umflă în pieptul nostru și își cere dreptul să plece după acela.
Și atunci, în acea vreme scurtă, cu ochii privind undeva nedefinit, întorși spre lumea din interior, acolo unde suntem mereu cu cei dragi oriunde vor fi fiind ei, atunci deci, privind undeva neînțeles pentru ochiul terestru, lăsăm frâu liber sentimentelor până atunci zăgăzuite, care se grăbesc să iasă și să-l urmeze pe acela. Și cu cât mai multe gesturi de afecțiune, cuvinte dragi, ori trăiri de iubire am ținut nemanifestate, cu atât ne simțim mai vinovați, mai triști, mai plini de remușcări.
Ne doare imens tot ceea ce nu am împărtășit și de multe ori, abia ne putem împăca cu noi înșine pentru aceasta. Ne-am născut ca să trăim împreună sentimente frumoase și orice clipă în care nu am făcut-o ne împovărează când celălalt pleacă din viața noastră.
Într-un fel ciudat, dispariția lui fizică face foarte vizibilă structura lui frumoasă, pură,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu