Mai întâi există acel sentiment pe care îl cunoaște doar un părinte referitor la copiii săi: este vorba despre un sentiment ce nu are nume pentru că el este îmbinarea unei mari iubiri cu durerea pricinuită de faptele, gesturile, vorbele copiilor. Ca părinte cunoști destul de des împunsătura copilului tău,cea mai dragă ființă, durerea de nedescris în cuvinte provocată de aceasta și tocmai faptul că îl iubești atât nu îți știrbește cu nimic iubirea ci accepți că este imatur, că încă nu a ajuns la momentul înțelegerii. Invariabil, odată cu înaintarea în vârstă, copilul primește și celelalte abilități și instrumente cu care își lărgește puterea de a cuprinde viața, situațiile, își dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și ajunge chiar să recunoască singur că la momentele respective, acelea care au provocat suferință părinților, era imatur și nici măcar nu își dădea seama ce face.
***
Apoi copiii sunt nemulțumiți de faptul că părinții se poartă prea grijuliu, intervin prea mult în viața lor și asta le dă un sentiment de lipsă de spațiu, de prea mare presiune. Am auzit spunându-se că părinții au două mari nevoi referitoare la copiii lor și atunci când aceste nevoi sunt împlinite ei se simt liniștiți: orice părinte își dorește să știe că puiul său poate să se descurce singur în viață și că este conștient că el, părintele îl iubește foarte mult. Atât cât aceste nevoi nu sunt îndeplinite, părinții se comportă exigent, sau excesiv de protector. De îndată ce copiii se descurcă singuri în viață, reușesc să-și construiască drumul și să înainteze pe el, de cum părinții primesc confirmarea iubirii lor dezinteresate ei se simt liberi să-și vadă de rostul lor pe lume, de datoriile lor ca spirit și ca suflet.
***
Există apoi situația în care părinții își doresc mai mulți copii...aici ar fi bine să fie cunoscută și dozată cu grijă capacitatea lor de a oferi atenție în mod egal fiecărui copil și este de dorit ca numărul copiilor să fie egal cu capacitatea părinților de a acorda atenție, sprijin, susținere, apreciere. În caz contrar, un copil e deja suficient. De partea cealaltă, copiii, cel mai adesea primul născut simt dureros această insuficientă atenție părintească, de multe ori declanșată de venirea pe lume al celui de-al doilea, pentru că atunci e ca și cum se diminuează brusc hrana afectivă cu care era obișuit. La fel și în cazul apari'iei celui de-al treilea șamd, studiile spunând că ultimul născut este cel care ar primi afecțiunea și atenția din partea tuturor.
***
De asemenea,tot în familie apare prima dată sentimentul de a fi primit sau respins, apreciat și prețuit ori dimpotrivă, puternic sau slab, că e nevoie să faci ceva anume ca să primești ce dorești, și înveți o anume formă de iubire ce reprezentă punctul zero al creșterii tale în această viață.
Oricarea ar fi situația, familia este primul pas în autocunoașterea personală: părinții sunt felul nostru de a fi mai puțin cizelat, ei sunt modelul nostru masculin și feminin.
***
Nu în ultimul rând, în cazul legăturilor puternice care se țes între membrii unei familii, se simte puternic prezența divină: orice mamă știe că oricât de mult și-ar ocroti și îngriji pruncul, există mereu un moment în care nu poate fi atentă sau prezentă și atunci acceptă că totul este în grija a ceva mai presus de ea care îi și dovedește adeseori că îi protejează odorul. Dacă are suficient de multă înțelepciune, atunci părintele își revine la dimensiunea firească din viața sa și a copilului.
Relația dintre părinți și copiii lor este cea mai plină de semnificații dintre manifestările vieții dar în același timp atât de eronat trăită în societatea umană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu