luni, 30 octombrie 2017

Cupa

O știam de mult timp... stătea în fața mea  și știam că la un moment dat o voi sorbi... amânam momentul decisiv... mă temeam de chinul pe care avea să mi-l ofere conținutul otrăvit...îmi era frică de acea durere deși cu alte prilejuri poate că suferința  fusese mai atroce însă știam că nu aveam să trec dincolo dacă nu sorbeam tot din cupa ce mă aștepta liniștită.  Apăsarea amânării continue devenea tot mai dificil de suportat așa că într-un moment  anume, când totul a fost șters pentru un moment din simțire, când s-a făcut pauză între două bătăi de inimă, am luat cupa cu amândouă mâinile și am sorbit până la fund... fără suflu, fără nici o licărire până când gâtlejul a devenit iar uscat. Am pus deoparte cupa și am privit înainte uimită că otrava ce curgea deja prin sânge încă nu își făcea simțită arsura mortală. Abia atunci, mustind de licoarea fatală am început să înaintez spre dincolo. Înaintam sub înțepăturile mai ușoare decât le bănuisem... mă mișcam încet cu o amorțeală ce altădată m-ar fi îngrijorat dar care acum îmi dădea o senzație de anestezie... poate că era efectul tuturor rănilor trecute care îmi întăriseră învelișul astfel încât să nu mai lase să treacă orice înțepătură... simțeam că pe măsură ce mai făceam un pas mă înălțam ușor... era o plutire beatificată a bucuriei că eram în viață... că reușisem să trec toată acea otravă prin vene fără să mă ucidă...eram în picioare și înaintam... mergeam mai departe și în zare o lumină roz mă aștepta. 


Niciun comentariu: